Căutare

Articolul: 

Crima pentru care romul a fost condamnat umbreşte şi acum viaţa familiei sale şi a vecinilor din oraşul natal.

În „ţigănia“ din Avrig, Sibiu - cum numesc localnicii partea de oraş unde s-au adunat romii şi şi-au ridicat ori vile cu fresce exterioare, ori barăci ce zac într-o rână - familia unui presupus ucigaş trăieşte la nici două sute de metri distanţă de martorul care l-a dat pe mâna poliţiei.

Membrii familiei lui Romulus Mailat se uită cu ciudă, câteodată, când pe uliţă trece Emilia Neamţu, martorul-cheie în procesul intentat acestuia. Aceeaşi Neamţu pe care italienii o căutau disperaţi să se prezinte la proces. Ea stă însă bine-mersi în Avrig, România, şi zice că, dacă italienii voiau să meargă la Roma, trebuia s-o plătească pentru munca pierdută în perioada asta de toamnă, să-i dea cazare, masă şi să vină s-o transporte cu elicopterul până în sala de judecată.

„L-o dus ca pe Cristos ăla din cer“

Noroi pe jos, lemne aruncate aiurea şi, în spate, un bordei din scânduri pare să se prăbuşească sub greutatea unei antene satelit. De nicăieri, răsar vreo şase potăi care se agită. „Mi-e milă să-i omor...“, precizează Cornel Tincu, tatăl vitreg al lui Romulus Mailat, ca un fel de asigurare că prin părţile alea nu se nasc doar suspecţi de crimă.

Viaţa familiei lui Mailat nu a fost niciodată una roz, spune Cornel. Dar, de un an, de când cu „situţia asta“ - aşa defineşte el moartea Giovannei Reggiani - cam multă lume le-a întors spatele. N-au apă în curte, nu le dă primăria nici ajutor social, nici nu-i angajează nimeni. Lumea e rea, vine explicaţia, mai ales că a şi vuit peste tot de crima din Italia. „Ură personală, asta e“, trage concluzia Cornel. „Atâta, numai familia asta are de suferit, a lui Mailat. Zic toţi că ăsta o făcut crimi, o fost zgomot în toată Europa. Când l-o luat carabinierii atuncea, i-au sucit mâinile şi l-o dus ca pe Cristos ăla din cer! Şi-n fond, nimica, că nu el e vinovatu’“, crede bărbatul.

Pentru el, Romică e nevinovat, că-l ştie bine, l-a şi văzut şi în seara crimei. Şi mai crede că martorul-cheie, Emilia Neamţu, e „nebună“ şi nu poate fi luată în seamă. Cât despre Italia, nu s-ar mai întoarce acolo, oricât i-ar strivi sărăcia prin Avrig. Se teme să nu-l omoare cineva.

Teoria unei înscenări

Elena Tincu, mama lui Romulus Mailat, încă mai speră, după un an şi după condamnarea de săptămâna aceasta, în justiţia divină. „Numai Dumnezeu poate judeca cine a făcut crima“, zice femeia. „Că el e nevinovat! Vă zic, Romică n-o fost suspect în seara aia. Că toţi îs copiii mei şi-i ştiu! Eu am aflat când o venit fostul şef de la tabără şi mi-o strigat «Leano, Leano, Leano!», că l-o arestat. Când o ajuns în faţă la uşa lui atâta lume o venit şi atâta poliţie de ziceai că cine ştie ce am făcut! Dar de ce nu ne-a lăsat să vedem ce-au căutat în baracă?“.

După Elena Tincu, toată povestea cu crima comisă de Mailat n-a fost decât o înscenare. „Ştiu că se vorbea să ne dea afară din Tor di Quinto cu două luni înainte de crimă“, susţine femeia. Nu-şi explică de ce a ajuns fiul ei în situaţia asta. Mai degrabă crede că Emilia Neamţu a primit bani de la italieni ca să spună că l-a văzut pe Romulus făcând crimă. „Le-a dat euro şi o rulotă, toată lumea care a fost acolo ştie“, spune Elena Tincu.

Cât despre fiul închis, familia Mailat din Avrig mai aude doar de pe la televizor. Şi de la unii care au stat la penitenciar cu el la Roma. Aştia zic că-l ţin italienii „închis singur, în chiloţi“, să nu se sinucidă. D’abia l-a recunoscut şi ea acum la ştiri, aşa schimbat, fără mustaţă. 

ACASĂ LA MARTORUL-CHEIE

„Venea cu doamna pe spate cum ar duce lemne din pădure“

Trebuie să fi fost într-adevăr o scenă oribilă cea la care Emilia Neamţu spune că a asistat în Italia de se ploconeşte atâta când o descrie. Face cruci de sus până jos, bolboroseşte pe lângă subiect, pocneşte din degete şi repetă în versuri anumite bucăţi, de parcă şi-ar înfăşa depoziţia într-un descântec, s-o apere de relele descrise. Frânturile mărturiei ei se întrevăd printre vorbe despre Adam, Eva şi Iisus Hristos.

„Tu ai făcut crimă şi omor?“

„Am stat în Tor di Quinto, am stat trei copii fără mamă, fără tată, sub poduri, în canale. E mai bine când cerşeşti, că nu bagi mâna în buzunar, să furi...“, începe mărturia Emiliei Neamţu. „Când m-am întors în Tor di Quinto, veninând cu microbuzul 32-ul, pe podu’ din Tor di Quinto, l-am văzut pe Mailat Romică Nicolae, pe unde ducem fier din groapă noi. El venea cu doamna pe spate ca şi cum ar duce lemne din pădure“, spune martorul.

Picioarele Giovannei erau în spate, capul în faţă, Mailat o ducea pe burtă, zice Emilia Neamţu. Atunci ar fi strigat la el: „Ce-ai făcut Mailat Romică Nicolae? Tu ai făcut crimă şi omor?“.

„Şi el o vrut s-o bage pe doamna sub pod, săraca! Şi când am strigat la el, o vrut să vie la mine să mă omoare! O ţipat-o jos, sub pod, dispărat! Că omul când face crimă şi omor e dispărat! Italianul din microbuzul 32-ul o văzut şi el. Şi avea celular la el. Şi carabinierii, burghejii, toată comisia, toată Italia o venit atunci pe mine!“, spune Emilia Neamţu.

Condiţiile unui martor

„O făcut bine Mailat Romică Nicolae că a omorât-o pe doamna din Italia şi o viaţă amară a venit în ţară?“, se întreabă martorul-cheie. Nu pare dispusă să şi răspundă la asta. Însă se agită, nu încape îndoială că a văzut crima în seara aceea de toamnă. Şi atunci, de ce nu s-a dus la proces când a auzit că au căutat-o italienii?

„Dacă-mi trimitea citaţie, mă prezentam!“, răspunde într-un moment de luciditate femeia. „Că de asta sunt avioane româneşti, străine, ca să fii dusă. Dar nu numai pe mine! Pe mine şi pe microbuzul 32-ul - italianul. Să-mi plătească drumul şi cât mă ţine acolo, să-mi dea de la Bucureşti că-mi plăteşte zilele de lucru! Că-i campania de lucru de toamnă. Că uite acuma mă duc cu copiii la măcieş, că banii ăştia iese! Noi suntem ţărani şi toată lumea aicea munceşte...“ Şi cam asta e ce-şi aminteşte Emilia Neamţu despre o seară de toamnă când a plouat la Roma.
 
ROMA

Românii îşi fac veacul prin pieţe

Mailat face victime colaterale: vinovat sau nu, românii care-şi caută de muncă suferă de pe urma imaginii produse de presupusa crimă a acestuia. Adăugaţi la asta şi criza economică care şi-a luat avânt şi-n Peninsulă şi aveţi explicaţia unei imagini precum cea care înfăţişează o piaţă de lângă Gara Termini din Roma, unde îşi fac veacul, privind în soare, câteva zeci de români. În mijlocul acestora e plasată, strategic, câte o bere la litru, iar în preajmă sticlele „dovedite“ mai devreme. În timp ce indonezienii sau indienii cară nişte ambalaje mari de carton, românii stau şi-şi plâng zilele. Nelu e din Focşani şi crede sincer despre premierul Silvio Berlusconi că „e un fascist nenorocit“. Asta pentru că Nelu e de 15 ani în Italia şi niciodată nu i-a fost aşa greu să-şi ia un ban ca în timpul actualei guvernări. „Nu ştiu ce drepturi le dau românii la italienii care vin la noi, da’ n-ar trebui să aibă niciunul“, zice Nelu cu oftică. Pentru un om ca el, care se pricepe la de toate - pictat interioare, instalaţii electrice şi sanitare şi câte şi mai câte - se cuvin, după mintea italienilor, numai 50 de euro pe zi. În condiţiile în care chiria e 250 de euro, iar de muncă nu găseşti în fiecare zi - „numai cu relaţii găseşti“. Câteodată Nelu n-are nici bani de ţigări. „Chiar, vii din România, n-ai nişte ţigări?“ La vederea unui pachet desfăcut, cu o ţigară întinsă, se răzgândeşte. „Credeam că ai mai multe, un pachet, acolo... Aşa am şi eu.“ Şi discuţia despre ţigări ia sfârşit taman când indonezienii, indienii, chinezii şi ce rase or mai fi pe aici au terminat de cărat, spre o carmangerie din piaţă, picioarele de vacă ale unei întregi cirezi.

Dacă testezi piaţa, îţi vine să-l crezi pe Nelu: trebuie, probabil, relaţii. La terasele şi la depozitele de materiale de construcţii din zonă, să întrebi dacă au nevoie de vreun om e ca şi cum ai întreba despre vreo stradă de care n-a auzit nimeni: mai întâi ţi se cere respectuos să repeţi întrebarea, apoi ţi se zâmbeşte şi ţi se răspunde cu: „N-am auzit de aşa ceva. Câteodată, eşti întrebat şi de unde eşti, cum se întâmplă acum, de omul care tocmai a lipit un afiş la intrarea în piaţă. Dacă eşti român, mai primeşti un zâmbet şi o recomandare: „Ai timp, îţi trebuie răbdare“. (Vlad Odobescu)